Dacă te uiţi la spatele lor
cum se arcuieşte mereu
spre forme embrionare
din ce în ce mai accentuate
de timp
de fuga de ei înşişi
de frica de moarte,
dacă te uiţi la picioarele lor
teleghidate
care nu mai vor să simtă
forma pământului
şi să lase în urma lor
cuvinte între ghilimele
marcând teritoriul
cu un simplu punct
care se şterge
în secunda pasului
abia făcut,
dacă te uiţi la ochii lor
mereu căutând răspunsuri
pe care să le afle doar ei
pentru ca nimeni altcineva
să nu le transforme
în semne de exclamare,
o să vezi că oamenii
nu sunt altceva decât
semne de întrebare
lipsite de întrebare
puse de ei înşişi
lor înşişi
între paranteze.