În parcul din Titan e pustiu şi e noapte
şi nimeni nu ştie cum
de fiecare dată când Pământul simte
gravitaţia unei îmbrăţişări
îşi transformă scoarţa în portocaliu
de Lună de Saturn
tapetată cu frunze fără braţe
pe care lacul le strânge la pieptul de valuri
şi le împreunează în buchete de flori
întinse către stelele din cer.
În parcul din Titan cerul îşi ascunde,
în cromatici de fier,
rănile de stele căzătoare care-i traversează epiderma
ca o unghie de mână care a uitat să scrie,
lăsând lacul să-şi pună aceeaşi dorinţă mereu
dorinţa de a oglindi o urmă vie
care să nu cadă.
Şi apare din ceaţă, strălucindă,
ca într-o iesle de prunc sfânt urmărită de magi,
cu părul ei cu parfum de lavandă,
aruncată de săgetători încordaţi
în frig de şoapte de oameni
care şi-au pierdut sclipirea din priviri.
Lacul îşi creşte ochi şi îi fotografiază amintiri
la fiecare clipire udă de pleoape;
Lacul îşi creşte mâini şi o plimbă în călduri
de palme de suflet pe ape;
Lacul îşi creşte braţe şi o cuprinde
în cascade de îmbrăţişări
stârnind gravitaţii.
Lacul îşi creşte buze:
„Îmi naşti palpitaţii
şi dorinţa de a fi ocean
ca să te pot cuprinde toată.
Din mine nu te mai scot niciodată!
Trezeşte-mi alean!
Şi-am să mă prefac în fântâni de tine”.
În parcul din Titan, şi ieri, şi astăzi, şi mâine
Cei care ştiu cum e să fii ţinut în braţe
pot vedea
cum lacul oglindeşte o singură stea
până devine cer.