Ploaia nu știe să râdă
nici să plângă
deși unii ar spune că picură cu lacrimi.
Ea cade
cu amintiri de copii
privind-o pe geam de casă veche
și cu vise de iubiri ude
pe sub umbrele.
Fiecare strop
se zdrobește de pământ
ca o jertfă
pentru fiecare silabă
nețipată
celor care și-au aprins fulgerele în tine
luminând, pentru o secundă,
camerele cu obloanele trase
în care nici deschisul pleoapelor
către soare
nu face lumină.
Uneori poți auzi
tunetul pe care l-au lăsat în urma lor
ca un ecou respins de atrii
diluându-se în lichidul
prelins pe piele
în picături incolore
care spală trecuturi murdare.
Ne place ploaia
pentru că ne botează
în cristelnița melancoliei
sinele ateu al lacrimii;
Ne place ploaia
pentru că se aseamănă
cel mai bine
cu atmosfera
din sufletul nostru.