E un soi de nu ştiu ce, o lipsă,
o aruncare de braţe împreunate
pentru a strânge un gol înăuntru,
o secetă de buze care sărută o eclipsă
de obraz de aer,
o mână rece care caută să încălzească o altă mână rece
şi nu o găseşte;
şi îngheaţă.
E un soi de nu ştiu ce, o ceaţă,
o noapte singur cu o cană de ceai
şi Ray Charles cu „Georgia on my mind”,
un zor de dimineaţă
în care perna e minţită cu îmbrăţişări pentru cineva
cu păr lung şi negru şi ochi căprui,
o zi în care soarelui îi lipseşte
un alt soare ca să poată naşte rază.
E un soi de nu ştiu ce, o stază,
un tablou de Picasso cu linii drepte
şi figuri geometrice absente,
un templu fără icoane
unde toţi se roagă la altcineva pentru acelaşi cineva,
o poezie de-a Nichitei fără niciun vers pentru Dora.
Da, Dora, ce nume potrivit,
declinând ce-ţi simt!
E un soi de nu ştiu ce, un despărţit,
te invit să iei loc în poezia mea
acolo unde ţi-ai scuturat pene
să mă umpli şi să îmi pictezi griul în culori de curcubee.
Să o scriem împreună cum o făceam la început
când îmi mişcai cu degetele mângâindu-mi degetele
peniţa în caligrafii de suflet.
Poate-ai să înţelegi şi tu
cum mă doare în fiecare dimineaţă
umbra florii tale pe umăr şi în braţe
ca pe Micul Prinţ
şi-aroma gravă din vocea lui Nat King Cole
când mă trezeşte, legănându-se între atriile mele
cu „Nature Boy”.
E un soi de nu ştiu ce chestia asta dintre noi
e mult prea mult, e un fior !
Şi-ar fi prea simplu să îţi spun
că doar mi-e dor.