E vineri, e seară
şi nu-i nimic de făcut;
ce igrasie a prins cerul în nori!
Asfaltul își arată mahmureala după o zi de băut
apă de ploaie
şi vapori de zoaie,
autoturismele te stropesc ca să te spele de urme de ea
e vineri, e seară,
şi nimeni nu ştie din tine ce vrea,
toţi se îngrămădesc spre „ceva”-uri himere
care ascund în ele viduri de fiere
doar eu mă plimb pe aleea unde visasem cu tine un alt „ceva”,
Nici ea nu ştie din mine ce vrea.
Încerc să-mi amintesc locul pasului făcut
cu tine de mână.
Şi gândul amână, şi gândul amână!
Să calc pe el neprefăcut,
cum călcam la trei ani pe paşii mamei, desculţ?
E vineri, e seară,
şi nu pot să renunţ,
totul se rupe, se coase şi tace
şi visele nu-mi mai ies din carapace.
Oamenii râd când îmi zâmbeşte pe buză
gândul la tine,
oamenii nici nu se uită la mine când îmi curge pe bluză
gândul la tine,
e vineri, e seară,
şi nu-mi e deloc bine,
aş lua un troleu, să mă ducă departe,
unde apa de pământ se desparte
să devin o piatră seacă, spartă,
zidită în colţuri de pereţi,
iar tu să te scurgi şi să le-nmoi altora asfalţii
cu ploi
până-i îmbeţi.