Acolo unde se intersectează
străzile celor care
nu au împăturit niciodată zboruri de avioane de hârtie
cu aleile celor pentru care
origami-ul e o formă de supraviețuire,
pe cinci metri pătrați,
zace un chioșc de ziare
încercând să-și uite

paginile cinci.
Gânditorul lui Rodin din plastic
poartă înlăuntru-i tristeți de rădăcini adânci
pentru ramuri care odihneau
zboruri de păsări
retezate pentru omul cu cioturi
care vinde apropieri de el
și cumpără depărtări de el.
De ce oamenii au mâini și el mânere?
De ce nu au uși?
De ce-i șoptesc printr-o fereastră mică două cuvinte
când el ascunde infinite?
De ce nu sunt și ei puși
în rafturi, în vitrine, lipiți cu rănile de geam?
Ar vrea să plouă,
Ar vrea nespus o ploaie de calm,
să își arunce pe boltoci de râuri Styx
țipetele paginilor care nu știu să se scrie
mototolite,
împăturite
în vaporașe de hârtie.

Dar ce om cu carte
ar mai înțelege acum
deriva cuvintelor moarte?