Înainte de orice apus, ca să-şi aprindă
candelabrele de sticlă din Marea Serenităţii,
Luna îşi întoarce vulcanii care o străbat până în miez
spre Pământ
ca să se adape cu lumină
din ochi de aur de fată.
Înainte de orice apus, lumea mată
îşi deşiră candele stinse la colţuri de străzi
în irişi transparenţi de cerşetori
în care se joacă dorinţa de galben
ca în ochii unui Iuda vânzător de cuie
de cruce.
Înainte de orice apus, fata de aur le aduce
flori culese de acolo de unde se rup
duhuri când se naşte un copil
preschimbând erotism de poftă de trup
în romantism neliniştit de Byron.
Înainte de orice apus, magii coboară de pe tron
urmărind stele polare, în căutări de Eldorado
tărâmul unde Ea îşi leagănă în păr
patimile şi visele
şi lacrimile mele
şi tot ce face universul să scânteie.
Şi se topeşte pe linia de orizont devenind femeie
scurgându-se spre cer, pe munţi
de nori
spre lună.
Şi porunceşte nopţii să îşi crească mâini
şi să mângăie, în forme de stele, frunți.
Ce „noapte bună”!

Iar eu te aştept într-o lumânare
cu flacără tăcută în siluetă de Ţipăt descompus
de Munch.
De-ai şti ce lună-ți sunt şi eu, fată de aur,
Ce apus!