Când erai copil
cea mai mare problemă pe care o aveai
era să desenezi
perfect simetric
un brăduţ.
Rugai părinţi să te înveţe,
şi exersai şi exersai
şi ieşeau doar fierăstraie cu colţuri dure
şi dinţi de dragoni
şi vârfuri de munţi;
Până când, la un moment dat,
într-o scrisoare către Moş Crăciun
pe la 4 sau 5 ani
ţi-a ieşit aproape perfect
aproape simetric
aproape brăduț.
Şi pentru o secundă
ai fost fericit.
Apoi te-au învăţat să scrii
şi ai văzut că literele
nu mai respectă
nicio regulă de simetrie
şi se succed
în hieroglife imperfecte
una după cealaltă
şi dispar la fiecare
închidere de carte.
Când îţi doreai să mai fii copil
şi toate problemele părinţilor tăi
deveniseră şi problemele tale,
nu a fost nevoie să rogi copii să te ajute
să desenezi
cu mâinile, braţele şi buzele tale
în mâinile, braţele şi buzele cuiva
simetric perfect
o inimă.
Atunci ţi-ai amintit
pentru prima dată
de brăduţul din copilărie.
Apoi te-au învăţat să te târăşti
şi ai văzut că oamenii
nu mai respectă
nicio regulă de simetrie
şi se succed
în mime imperfecte
unul după celălalt
şi dispar la fiecare
închidere de carte.
Dar undeva înăuntru
ştii
că vor rămâne mereu acolo
simetrii perfecte
ale brăduţului
crescând
in simetria perfectă
a aceleiaşi inimi.