Uneori îmi privesc cerul nopții
unde ți-ai scuturat sufletul
în aurore boreale
și, la încuiat de pleoape,
ți-ai lăsat luna
să-mi răsară.
Și adorm cu urechea lipită
de pământ
ca să-ți aud pașii călcând
spre mine,
prin mine,
afară din mine.
Mă trezesc uneori
gol de mine
pentru că nu mai am
loc în mine
de tine.
Umbrele spun că îmi ești drog
iar eu le arăt că-mi ești
remediu pentru viață.
…
Dar, oare tu știi că,
dacă ne expirăm în același timp,
vedem un suflet întreg?