Când ți-am oferit inima în mâini și ți-am spus
că fiecare bătaie a ei în palma ta
e o zbatere de-a ta în ochii mei
te-am lasat să-ți mâzgăleşti numele
pe pânza atriului meu drept.
Ai scobit adânc în piept
cu unghiile crescute
din așteptarea unui înțeles
făra să știi
că doar sub mângâierile mâinii mele oarbe
prinzi sens.
Tu, un cuvânt,
prăpastie în sufletul meu.

Știu că nisipul timpului te va acoperi
ca o pătură de mătase fină,
învelind adânciturile slovelor
de dor
pe inima mea.
Îți vor străluci, tot mai inexpresiv, caligrafii
de alfabete fără vină
în lumina rumenă a asfințitului
ce încă mai proiectează
împreunări de mâini.
Adesea îți vor dezgoli
unduirile umerilor erodați
tot mai străini
mângaierile vânturilor calde,
ce încă mai suflă, din rar în mai rar,
în deșertul ventricolului meu stâng.
Se vor prăbuși destine în tăișurile ascuțite
crescute din umbre de buze și de trup
spoite cu var
ca să uite mângăieri.
Și nici nu vor ști
când vor păși
profeți și zâne
pe tine tipărită
pe inima-mi prea mică
că pasul lor este durerea mea.

Iar eu,
din când în gând,
voi vrea o inimă analfabetă
ca să te uite și să te mai învețe încă o dată.
Și-atunci am să te prefac în verb
și, în desene de cretă,
am sa te fac sinonim cu „a iubi”.
Te voi conjuga mereu
la imperfect.