Undeva, într-un colţ de lume, e o întindere de pământ
şi pe întinderea de pământ oamenii au ridicat un oraş
şi în oraş e o stradă îngustă cu un singur sens
şi pe stradă, la un număr par, e o casă.
Şi în casă sunt scări de Iacobi spre o cameră mică
şi în cameră e o femeie visândă la îngeri
şi în femeia aceea e o inimă
pe care o iubesc.
Inima mea, mi-e dor să alergăm prin lanuri cu grâu înalt
să ne pierdem unul de celălalt
şi apoi să ne regăsim cu mâini pe ochi
cu săruturi pe obraji şi frunţi şi toţi porii nesărutaţi ai feţei
până obosim
(pentru că oricât de plăcută ar fi iubirea,
uneori prea multă iubire oboseşte)
şi atunci să te aşezi în braţele mele şi să aşteptăm amândoi să ne crească aripi
fără frica că va pleca cândva din noi vreunul dintre noi.
Inima mea, mi-e dor să ne jucăm în leagăne de copil
şi tu să-ţi faci avânturi până la cer
doar pentru a lăsa soarele să te atingă
pentru că amândoi ştim că atingerea ta e motivul lui
pentru răsăritul de a doua zi.
Inima mea, mi-e dor să fim ce eram când nu ştiam
să scriem sau să socotim
şi fără să ştim am inventat infinitul
din unul meu de tine şi unul tău de mine
pronunţându-ne unul altuia două cuvinte.
Inima mea, mi-e dor să ne adunăm numele cu cretă pe asfalt şi să îl egalăm cu LOVE
mi-e dor de locul nostru sub nuc în tărâmul de la ecuatorul gândurilor noastre
acolo unde nu există decât anotimpul cald al copilăriei.
Inima mea, mi-e dor să facem prostii împreună
să ne uităm la filme proaste, să ascultăm muzică proastă,
să ne sărutăm cu patos în public până când bătrânii
(care ne privesc mereu deranjaţi)
îşi amintesc de prima lor dragoste.
Inima mea, mi-e dor de serile de iarnă când îţi găteam
acei cartofi prăţiţi care ieşeau mereu fără gust
şi pe care tu mereu îi lăudai din complezenţă şi îmi spuneai
că orice aş face, oricum aş face, important e că sunt cu tine.
Inima mea, mi-e dor să ne batem cu perne
până umplem camerele cu fulgi
ca şi cum am fi stârnit noi ninsorile din ceruri
şi apoi să ne aşezăm noaptea târziu în marea de pene
şi să citim îmbrăţişaţi poezii încercând să ne menţinem treji
pentru că amândoi ştim că „aproape”, în noapte,
e mereu prea scurt
(mi-e dor şi să adormim mereu sărutaţi).
Inimă, mi-e dor să-mi regăsesc inocenţa în ochii tăi
şi să ţi-o redau pe a ta prin ochii mei
să învăţăm să greşim, să repetăm greşeli,
să cădem şi să ne ridicăm
şi să-mi spui vorba aceea a ta
că orice lecţie e uşoară
atunci când ne ţinem de mână.
Te iubeşte o inimă
deschisă doar ţie într-un corp de bărbat
aşazat la o masă unde îşi scrie depărtările ca să te apropie
într-o cameră dezordonată de căutări de înger
dintr-o casă părăsită pe o întindere de pământ
care nu cunoaşte decât
paşii tăi grăbiţi spre mine
şi paşii mei grăbiţi spre tine.