În stropi de ploaie mari şi disperaţi
luna coborâse în iarbă
Şi îşi scălda lumina în ochii tăi curaţi
ca o candelă aprinsă de mamă
în zilele sfinţilor.
„Pot să mă aşez aici, lângă tine?
Mi-e dor de acasă
şi privirea-ţi scânteie
cu amintiri de acolo” ţi-am spus.
Ne-am ascuns amândoi
sub un pian, pe un mal de apă.
Timpul dezbrăcat
se curăţa de orele chimice de zi
În oglinda apei de noapte a Cişmigiului
şi ne spăla
pe picioare,
pe genunchi,
pe trunchi.
Ne pătrundeam şi noi udul
în ritmul clapelor apăsate,
cu degetele ploii,
de zei.
Cu blugii uzi şi ia prinsă sub sâni
mi te-ai cuibărit pe umărul drept
unde-ţi cioplisei casă
şi unde, aşezată,
mă simţeam ca intrând,
copil, pe uşa veche de acasă.
„Nu îmi e frică de înec, iubitule,
Nu îmi e frică, dar mi-e frig!”
mi-ai spus.
N-am vrut să-ţi ucid zâmbetul
ţi-am spus că îţi voi fi
şi adăpost, şi cuib, şi liman,
că noi trăim în lumina lunii
şi nu ne ating iubirile lor
de neon.
Cădeau pe noi sunetele din pian
în apă vibrândă
Şi ne amestecam
cu părul ud
apele şi malurile.
În umbra potopului
luminile noastre nu ştiau să înoate
decât una în cealalaltă
Şi ne creştea vremea,
înlăcrimată, în ochi.
Aşa ne-am plouat, dacă mai ţii minte,
ultima atingere de buze.
Să ştii că stelele îmi povestesc
în fiecare noapte
despre pianul ce încă mai pluteşte
pe apa Cişmigiului acid
Cu noi adăpostiţi în clape
şi în lună.
Poate aşteaptă doar un alt
potop de inimi
ca să cânte iarăşi despre
acasă, lumină, împreună.