Dacă te întrebi cine cântă melodia aceasta
care răsună afară, aproape mut,
sau, de cele mai multe ori,
răsună înăuntru, aproape strident,
în primele seri de toamnă
să ştii de de la mine
că e un saxofonist
care-şi cântă jazzul
plângând cu lacrimi de vin
pe copaci.
Să nu mai spui nimănui
nici măcar mie
dacă, vreodată, te voi întreba
într-un acces de amnezie
(boală comună mai ales în nopţile
de toamnă târzie),
dar, numele acestui mare artist anonim
e Septembrie.
Cei surzi îi aruncă
priviri îngheţate
la colţuri de stradă
şi încremenesc
în tonuri de gri.
Dar noi
noi cei care-l auzim
îi sorbim plânsul
lăsându-l să ne impregneze albul pânzei
(pentru că, ce suntem noi pentru el,
dacă nu o pânză?)
Această taină sfântă a împărtăşirii
stării de imponderabilitate
a frunzei.